RAPIȚĂ (Brassica napus L)

 

 

banner

 

Rapiţa

 (Brassica napus L.) face parte din familia plantelor crucifere (Brassicaceae). La flori se formează păstăi de 5-10 cm cu seminţe de forma rotunda, de culoare negru-albăstrui pana la maro-albăstrui, care au o greutate la 1000 de seminţe intre 3,5 si 6,5 g. Intre începutul perioadei de înflorire si maturitate este o distanta de 70 zile.

Rapiţa

(Brassica napus oleifera şi Brassica rapa oleifera) este o plantă din familia cruciferelor Brassicaceae cu florile galbene şi cu tulpina subțire, lungă şi ramificată. Seminţele sale sunt bogate în ulei folosit la producerea biodieselului.

Rapiţa – canola este o marcă înregistrată a unui hibrid de rapiță, iniţial produsă şi cultivată în Canada, în zone cu clima uscată temperat continentală excesivă . Uleiul din semințe de rapiţă a fost produs în secolul al 19-lea ca o sursă de lubrifiere pentru motoarele cu abur. Uleiul are un gust amar din cauza nivelului ridicat de acizi. Canola a fost produsă tocmai pentru a reduce această cantitatea de acid, rezultând un ulei gustos.

Rapiţa se cultivă pe o suprafaţă de peste 27 mil. ha., la nivel global. Cele mai mari cultivatoare sunt China cu 7,2 mil. ha. si India cu peste 6,9 mil. ha., urmate de Canada cu 5,1 mil. ha., Germania cu 1,3 mil. ha., si Franta cu 1,2 mil. ha.

Progresele realizate pe plan mondial si in tara noastra, in ameliorarea acestei plante si in utilizarea multipla a uleiului motiveaza pe deplin reconsiderarea suprafetelor cultivate cu aceasta planta si in Romania.

 

Radacina este pivotanta, slab ramificata; patrunde in sol la 70-100 cm adancime. Masa principala de radacini este raspandita la adancimi de 25-45 cm.

Tulpina este erecta, ramificata, inalta de 1,2-2 m, rezistenta la cadere; gradul de ramificare este mult influentat si de densitatea culturii.

Frunzele bazale sunt petiolate, lirate, penat-sectate; cele mijlocii si de varf sunt sesile, lanceolate sau oblong-lanceolate.

Inflorescenta este un racem. Florile sunt alcatuite pe tipul patru. Polenizarea este predominant alogama, entomofila.

Fructul este o silicva cu 10-30 seminte. Pe o planta se pot forma pana la 800 de silicve. La maturitatea deplina silicvele se deschid usor, semintele putandu-se scutura.

Semintele sunt rotunde, cu suprafata neregulat-reticulata. Continutul de grasimi este de 37, 2 – 49,6%. germinaţia este epigeica.

 

Factorii de risc la cultivarea rapiţei

Seceta din perioada semănatului poate determina răsărirea neuniformă sau întârzierea răsăritului, putând afecta producţia sau/şi profitul, deoarece plantele răsărite cu întârziere pot fi distruse mai uşor de îngheţurile timpurii din toamnă sau de cele din timpul iernii.

În anii în care se manifestă secetă în perioada semănatului, din cauza lipsei apei din sol, răsărirea are loc numai după prima ploaie. Analizând datele climatice din ultimii 30 de ani, s-a constatat că în perioada 2-7 septembrie, în majoritatea anilor cade o ploaie de cel puţin 10 l/m2, care este suficientă să determine germinaţia.

În condiţiile din România, cele mai mari pagube le provoacă desele alternări între îngheţ şi dezgheţ ce au loc obişnuit către primăvară: perioadele de încălzire mai lungi de 3 zile urmate de perioade mai lungi de 3 zile cu temperaturi scăzute.

Analizând datele climatice din ultimii 30 de ani, se constată că riscul de îngheţ nu este unul din factorii care ar putea diminua semnificativ suprafaţa semănată cu rapiţă pe teritoriul ţării noastre.

 

De ce să preferăm hibrizii şi nu soiurile de rapiţă ?

Hibrizii sunt preferaţi altor soiuri de rapiţă deoarece au toleranţă ridicată la secetă şi arşiţă, şi utilizează mai eficient a substanţele nutritive, în special a azotul.

Hibrizii au o performanţă îmbunătăţită a randamentului datorită efectului binecunoscut al vigorii hibride-heterozisul.

În condiţii de stres, hibrizii de rapiţă având o vigoare mult mai puternică, depăşesc ca performanţă soiurile.

Vigoarea hibridului înseamnă un sistem radicular mult mai puternic, rezistenţă mai bună la iernare şi o adaptare mai bună la diverse condiţii de mediu.

Această adaptabilitate mult mai bună a hibrizilor le conferă o oportunitate să fie cultivaţi în zone foarte variate de cultură din punct de vedere al condiţiilor climatice în timp ce soiurile sunt cultivate pe suprafeţe mult mai mici datorită cerinţelor pentru condiţii specifice.

Argumente suplimentare pentru a cultiva hibrizi:

– Randament excelent (cu aproximativ 5-10 % mai mult decât soiurile).

– Efectul vigorii hibride (heterozis) influenţează pozitiv vigoarea şi pornirea în vegetaţie.

– Producţii mai mari şi o mai bună stabilitate datorită unei plasticităţi ecologice superioare.

– Producţii stabile în condiţii diferite de mediu.

– Posibilitatea de a semăna la finalul epocii de semănat corespunzătoare, datorită unei stabilităţi mai ridicate şi a dezvoltării rapide toamna, în stadii timpurii.

– Ramificarea puternică permite stabilirea unei densităţi optime cu norme mai mici de seminţe. Mai multe silicve pe plantă şi mai multe seminţe/silicvă conferă un potenţial sigur şi mai mare al producţiei.

– Sistemul radicular puternic şi foarte dezvoltat conferă o competitivitate mai mare la apă în stadiile timpurii (cu buruienile) şi în cursul perioadei de vegetaţie cu deficienţă în apă.

– Rezistenţă foarte bună la iernare.

ROTAŢIA CULTURII DE RAPIŢĂ

Trebuie acordată mare atenţie atât rotaţiei culturilor, cât şi a cultivării şi a erbicidelor pe fiecare solă. De aceea, trebuie ţinută o evidenţă strictă a tehnologiei folosite pe fiecare parcelă (premergătoare, fertilizare, cultivare, pesticide etc.).

Includerea rapiţei în asolament prezintă multe avantaje, fiind o foarte bună premergătoare pentru cerealele de toamnă, deoarece mobilizează o cantitate importantă de elemente nutritive pe care le lasă într-o masă vegetală bogată, care se descompune uşor în stratul arabil. De exemplu, pentru fiecare tonă de seminţe recoltate, resturile vegetale ale plantelor de rapiţă restituie solului 35 kg N/ha, 11 kg P2O5/ha şi 90 kg K2O/ha.

O parte din aceste elemente care rămân în stratul arabil sunt extrase din straturile mai profunde ale solului, acolo unde rădăcinile grâului sunt mai puţin eficiente.

Din sortimentul actual de plante cultivate în sudul şi sud-estul ţării, cerealele păioase sunt cele mai bune premergătoare pentru rapiţă, atâta timp cât se controlează eficient samulastra.

Este de dorit ca rapiţa să revină pe acelaşi teren după minimum 3 ani. Rotaţia de 3-4 ani este eficientă în reducerea presiunii unor boli cum ar fi mana, putregaiul negru şi alternarioza.

De evitat !

Leguminoasele pentru boabe şi floarea-soarelui pot fi atacate de Sclerotinia sclerotiorum, de aceea trebuie evitate în rotaţie. Soia poate fi cultivată în cultura a doua după rapiţă, deoarece, de cele mai multe ori, Sclerotinia nu găseşte condiţii favorabile de dezvoltare în timpul verii.

Atenţie !

Rapiţa este sensibilă la efectul remanent al unor erbicide, în special din grupa sulfonilureicelor. Efectul remanent se poate manifesta de la răsărit până la înflorire

Nu există risc zero pentru rapiţă când s-au utilizat erbicide sulfonilureice la premergătoare!

Efectul remanent este mai mic când cade o cantitate mare de precipitaţii după aplicarea erbicidului şi când se ară după recoltarea plantei premergătoare la care a fost aplicat.

Ce trebuie făcut ? Alegeţi sistemul de lucrări al solului (cu arătură sau lucrări superficiale), numai după ce aţi citit cu atenţie prospectul erbicidelor

Nu faceţi analogii sau deducerii proprii! Este valabilă numai informaţia din prospectul produsului respectiv! Într-o anumită formulare şi doză, o substanţă activă ce intră în componenţa unui erbicid aplicat la premergătoare poate avea restricţii pentru rapiţă, pe când în altă formulare nu există nicio restricţie.

Fermierii (excesiv de) precauţi ară după toate premergătoarele erbicidate cu produse sulfonilureice, chiar dacă la acestea nu sunt menţionate restricţii.

Câteva dintre substanţele active menţionate în literatura de specialitate ca având efect remanent pentru rapiţă sunt următoarele: clorsulfuron, imazamox, metsulfuron-metil, nicosulfuron, metolaclor, dimetenamid.

Atenţie: chiar şi în cazul acestor substanţe, există formulări care nu au restricţii.

De aceea, citiţi cu atenţie prospectul fiecărui erbicid!

FERTILIZAREA CULTURII DE RAPIŢĂ

Fertilizarea este unul dintre elementele tehnologice cu cel mai mare impact asupra producţiei.

Rapiţa este una dintre culturile cu cele mai ridicate consumuri specifice (cantităţile de elemente nutritive exprimate în kilograme substanţă activă convenţională, utilizate pentru producerea unei tone de recoltă principală şi a cantităţii corespunzătoare de biomasă).

Dozele recomandate (în lipsa analizelor chimice), variază în funcţie de recolta scontată între 80-180 kg N/ha, 50-120 kg P2O5/ha şi 65-150 K2O/ha.

Pentru realizarea producţiilor, plantele de rapiţă folosesc îngrăşămintele aplicate şi elementele din sol, în funcţie de fertilitatea solului. Solurile din România „oferă” plantelor anual între 20-60 (80) kg N, în jur de 20-25 kg azot pentru fiecare procent de humus.

De asemenea, ajung în soluţia solului cca. 1,6-1,8 kg P2O5 pentru fiecare ppm P şi1,6 kg K2O pentru fiecare ppm de K. De exemplu, un sol care are 3% Humus, 30 ppm P şi 200 ppm K, va pune la dispoziţia plantelor următoarele cantităţi: 60-75 kg N/ha, 48-54 kg P2O5/ha şi 320 K2O/ha.

Când fertilizarea a fost necorespunzătoare, sau condiţiile climatice au influenţat negativ absorbţia nutrienţilor, pot apărea simptome ale carenţelor în diferite elemente chimice.

Fertilizarea cu azot

La ieşirea din iarnă, o cultură promiţătoare de rapiţă trebuie să aibă biomasa părţii aeriene de cel puţin 500-600 g/mp (substanţă proaspătă). Pentru realizarea acestei biomase, plantele de rapiţă absorb între 35-45 kg N/ha, ceea ce înseamnă că în sol trebuie să existe la semănat între 45-60 kg azot mineral/ha.

Dacă rapiţa urmează după cereale păioase la care s-au obţinut producţii mari, iar paiele au fost tocate şi încorporate, trebuie evitată apariţia „foamei de azot“.

Pentru aceasta, se aplică câte 7-10 kg N pentru fiecare tonă de resturi vegetale încorporată. Raportul între boabe şi paie la cereale este următorul: la grâu 1:1,3, la orz şi orzoaică 1:1, iar la secară şi ovăz este de 1:1,5.

Unii specialişti consideră că pe solurile culturalizate, în care se aplică an de an cantităţi mari de îngrăşăminte cu azot, nu mai trebuie administrat azot pentru descompunerea paielor, sau se aplică cantităţi mici (20 kg N/ha).

Fertilizarea cu azot în primăvară

  • Aplicarea fracţionară a azotului măreşte eficienţa îngrăşămintelor.
  • Când doza este mai mică de 100 kg N/ha, se poate aplica într-o singură fracţie, puţin înainte de alungirea tulpinii.

Când doza calculată depăşeşte 100 kg N/ha se fracţionează în 2-3 aplicări, pentru a mări gradul de absorbţie a azotului din îngrăşăminte şi pentru a evita pierderile prin levigare, ţinându-se seama de masa plantelor la ieşirea din iarnă.

  • La plantele mici, prima doză se aplică înainte sau în momentul reluării vegetaţiei (temperatura medie zilnică depăşeşte 5 C, lucru care se întâmplă de obicei în luna martie). Prima aplicare nu trebuie să depăşească 60 kg N ha, deoarece plantele, fiind mici, nu pot folosi bine azotul. Restul azotului se aplică 2-3 săptămâni mai târziu, înainte de faza de muguri florali uniţi (inflorescenţa principală nu mai este acoperită de frunze).
  • La plantele de talie medie se recomandă două aplicări: 60-80 kg N/ha la reluarea vegetaţiei şi restul până în faza de muguri florali uniţi.
  • La plantele foarte mari, care au absorbit mult azot în timpul toamnei, se aplică o singură dată azotul, în cantităţi mici, în faza de muguri florali uniţi.
  • Dacă primăvara este secetoasă, solul are pH bazic, temperaturile depăşesc 15 C (când azotul se aplică târziu), pot apărea unele pierderi cauzate de volatilizarea formelor amoniacale (uree, amoniu). În acest caz, se măreşte doza cu 10 kg N/ha. În restul situaţiilor, pierderile sunt mici deoarece solul este suficient de umed, iar suprafaţa foliară este suficient de dezvoltată pentru a permite reabsorbţia amoniacului volatilizat.
  • Pe solele mari (comasate), pot exista diferenţe mari între dozele ce trebuie aplicate în zone diferite ale parcelelor.

Azotul nu trebuie aplicat pe solul îngheţat sau acoperit cu zăpadă, deoarece cantitatea levigată este foarte mare.

Fertilizarea cu fosfor

Rapiţa este o cultură cu exigenţe mari faţă de fosfor.

Unii specialişti consideră că îngrăşămintele cu fosfor pot fi aplicate oricând, pentru a păstra un nivel ridicat de fosfor mobil în sol.

În majoritatea cazurilor, este bine să se fertilizeze cu fosforul înainte de semănat.

Pe solurile sărace în fosfor, specialiştii francezi recomandă chiar aplicarea îngrăşămintelor pe arătură, pentru ca, în urma lucrărilor de pregătire a patului germinativ, plantulele de rapiţă să găsească foarte repede fosforul în straturile superficiale.

Dacă ar fi fost aplicate înainte de arat, îngrăşămintele ar fi plasate la adâncimi prea mari pentru tinerele plante (pe fundul brazdei) şi ar fi inaccesibile în primele faze de vegetaţie.

Nefertilizarea cu fosfor (în special pe solurile slab aprovizionate), penalizează puternic producţia.

La rapiţă, carenţele de fosfor pot să apară din primele faze de vegetaţie, chiar din a doua săptămână după răsărire, deoarece fosforul din rezervele seminţei se epuizează în primele 7 zile.

Absorbţia deficitară a fosforului se manifestă cel mai adesea la plantele tinere, după perioade prelungite de vreme rece. În primele stadii ale carenţei, plantele pot avea culori normale, dar sunt mai mici.

Fertilizarea cu sulf

Pentru rapiţă, sulful este considerat al treilea element ca importanţă, după azot şi fosfor.

Cele mai utilizate sunt superfosfatul şi sulfatul de amoniu (21% azot şi 24% sulf). Cea mai bună variantă pentru acoperirea nevoilor de sulf ar fi folosirea superfosfatului. Datorită conţinutului ridicat de sulf, fertilizarea cu 125 kg de sulfat de amoniu este suficientă pentru a acoperi nevoile de sulf a culturii de rapiţă.

Sulfatul de amoniu este ieftin, dar se aplică mai greu, pentru că se prezintă ca o pulbere (cristale fine) care se împrăştie cu oarecare dificultate.

Nu trebuie împrăştiat când plantele sunt umede sau îngheţate.

Sulfatul de amoniu are şi avantajul că reduce pH-ul pe solurile bazice, favorizând absorbţia fosforului.

Din păcate nu se acordă suficientă atenţie fertilizării cu sulf. Plantele de rapiţă au nevoie de 16 kg S pentru a produce o tonă de seminţe şi producţia secundară aferentă.

Rapiţa este planta care răspunde cel mai bine la fertilizarea cu sulf. În multe cazuri, carenţa în sulf se observă la început la rapiţă şi numai peste câţiva ani se manifestă la cereale.

În general, la plantele oleaginoase, randamentul creşte direct proporţional până la doza de 60 kg S/ha.

Doza optimă de sulf (S) la rapiţă este de 20-30 kg/ha, (semnificativ mai mare decât la cereale, unde ar trebui să fie de 10-20 kg S/ha). La rapiţă, raportul dintre sulf şi azot trebuie să fie de 1/7.

Ionii de sulfat sunt solubili, fiind uşor levigabili. De aceea, îngrăşămintele cu sulf (cu excepţia superfosfatului), nu se aplică toamna.

Dacă se observă simptomele carenţei de sulf (pete de decolorare între nervuri), se aplică 100 kg sulfat de amoniu dizolvat în 500 l de apă

Specialiştii francezi consideră că în cazul manifestării carenţei în S, pierderile pot ajunge până la 1.000-2.000 kg/ha.

 

LUCRĂRILE SOLULUI

Zona cultivării

Rapiţa necesita un pământ reavăn. Terenurile cu pământ galben moi sunt propice pentru cultivare. Atât terenurile grele , cat si terenurile nisipoase bogate in humus cu o bună alimentare nutritivă , împreună cu precipitaţii suficiente duc la câştiguri sigure.

Nu se pretează:

– terenuri puternic lutifere cu mare înclinaţie la păstrare de umiditate. Pe lângă problemele cu structura solului si pregătirea însămânţării mai apar in aceste locuri foarte des probleme de supravieţuire pe timp de iarna.

– Soluri extrem de uşoare si drepte. Insuficienta precipitaţiilor face cultura nesigura.

– Soluri cu muşchi, unde exista pericol de îngheţ târziu. Se vor lua in considerare îngheţul, plesnirea tulpinei si distrugerea florii prin îngheţ.

Clima

Toamna trebuie sa asigure încă după asolament un timp suficient de vegetaţie, aşa încât plantele să poată intra in perioada de iarna intr-un stadiu de rozeta puternic. Pentru un randament mai ridicat ar trebui ca la sfârşitul vegetaţiei rozeta frunzei sa aibă cel puţin 6-8 frunze si o rădăcina principala groasa de 8 mm si adâncă de 20 cm. Rapiţa deţine o slaba rezistenta contra îngheţului, care ajunge la -15 pana la -20 º C la un sol fără zăpada. La un sol care este protejat cu un strat de zăpada, atunci ea poate suporta si temperaturi mai scăzute. De aceea regiunile unde temperaturile sunt scăzute fără zăpada prezintă un risc.

Deja introducerea creşterii in lungime înainte de venirea iernii măreşte enorm pericolul îngheţului. De aceea toate masurile agricole nu trebuie luate toamna, deoarece plantele nu îşi iau punctul de vegetaţie din sol.

Sămânţa si semănatul

Sămânţa, ca si soiul utilizat, constituie un factor biologic deosebit de important pentru eficienta cultivării rapiţei. De fapt, sămânţa cuprinde in embrionul ei toate însuşirile valoroase ale soiului. In plus, sămânţa trebuie sa îndeplinească o serie de alte însuşiri, care odată îndeplinite, au ca scop o răsărire in câmp uniforma si rapida, obţinerea unor plante viguroase, sănătoase, cu înrădăcinare profunda.

Sămânţa de rapiţa pentru semănat trebuie sa fie proaspătă, din anul însămânţării, cu puritate de cel puţin 98% si capacitate de germinaţie de cel puţin 85% si cu MMB cat mai mare. După trei ani sămânţa de rapiţa îşi pierde facultatea de germinaţie.

Perioada de semănat: planta trebuie sa formeze pana la intrarea in iarna o rădăcina puternica si o rozeta din 6-8 frunze bine dezvoltate, stare biologica ce ii conferă rezistenta la factorii nefavorabili din timpul iernii, îndeosebi la temperaturile scăzute. Condiţiile menţionate se realizează prin semănatul rapiţei la începutul lunii septembrie in câmpie si la sfârşitul lunii august in zona de deal.

Se vor evita :

– un sol însămânţat prea afânat : Motivul ar fi introducerea ne-egala a seminţei si condiţii nefavorabile de germinare ; de aici apare si creşterea lacunoasă si ezitanta.

– Prelucrarea intensiva a solului. După precipitaţii puternice pot apărea înnămolirile si « formarea de crusta », acestea ne-putând fi depăşite de germenii răpitei.

– Un sol însămânţat prea dur :de regula temperaturile mari duc la uscarea seminţei de rapiţa , deci a orizontului de sămânţa a rapiţei. Ca urmare apare o urcare grea pe câmp, respectiv o creştere etajată.

Lucrările de întreţinere

Lucrările solului după semănat au ca scop completarea realizării calitative a patului germinativ prin lucrări ale solului (tăvălugire, eliminarea excesului de umiditate), combaterea buruienilor a bolilor si dăunătorilor.

In tehnologia culturii rapiţei lucrările solului după semănat au o pondere redusa si caracter facultativ.

Principalele lucrări care se pot aplica, după caz, sunt tăvălugitul si eliminarea excesului de umiditate.

 

RECOLTAREA CULTURII DE RAPIŢĂ

Rapiţa este una din plantele agricole pentru seminţe care solicită o deosebită atenţie în ceea ce priveşte stabilirea momentului de recoltare. Întârzierea recoltării acestei culturi poate duce la pierderi foarte mari astfel, tecile de rapiţă după o anumită perioadă plesnesc înregistrându-se astfel, prin scuturare pierderi de 30-40 şi chiar 50 %. Recoltarea rapiţei se face atunci când plantele sunt aplecate, întreg lanul capătă o culoarea galbenă ruginie, tecile sunt galbene-liliachii, iar pe majoritatea seminţelor se observă un punct cafeniu.

Recoltarea directă cu combina este o metodă mai practică. Este eficientă numai dacă pierderile sunt minime. Se lucrează numai dimineaţa sau seara, iar timpul în care întreaga suprafaţă trebuie recoltată este de 2-3 zile.

Pentru a se diminua cât mai mult pierderile se iau următoarele măsuri:

  • înlăturarea rabatorului sau reducerea vitezei de rotaţie a acestuia la 20 rotaţii/minut,
  • viteza de înaintare a combinei 2-3 km/oră;
  • turaţia tobei 500-700 rotaţii pe minut;
  • reglarea corespunzătoare a distanţei între bătător şi contrabătător pentru a nu se sparge sau decoji seminţele.

Cu toate măsurile de precauţie, această metodă de recoltare determină pierderi însemnate, boabele au conţinut ridicat de apă, iar în masa lor se găsesc resturi de tulpini cu umiditate ridicată. După recoltare seminţele se curăţă imediat de impurităţi (restul de tulpini)